De la leul comunist la leul „greu” (1948-2005)

În celebra sa lucrare Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, filosoful francez Rene Guenon dedica un capitol aparte „degenerării monedei”. Aceasta şi-ar fi pierdut, în vremurile moderne, caracterul sacru şi valoarea de simbol. Aurul şi argintul au fost substituite de metalele comune şi de bancnotele de hârtie; chipurile de zei au fost înlocuite cu efigii de regi, iar acestea, la rândul lor, au dispărut de pe monedele statelor republicane. în România comunista, noii conducători au înlocuit efigiile regale, de pe monede,, cu stema republicii (conceputa în afara oricăror reguli heraldice) şi cu simbolurile puterii „populare”: secera şi ciocanul, steaua în cinci colţuri, nicovala, sondele şi tractorul.


Întunecare (1948-1989)

După 1948, moneda naţională nu face decât să reflecte nefastele prefaceri politice. La scurt timp după proclamarea Republicii Populare Române, monedele de lei, purtând chipul regelui Mihai, sunt retrase din circulaţie. Vor urma, treptat, şi celelalte, paralel cu emiterea noilor lei… comunişti.

Aspectul lor, în anii ‘50, este mohorât, parcă în ton cu vremurile. Ca majoritatea statelor lumii, după al doilea război mondial, şi România a renunţat la folosirea metalelor preţioase pentru e-misiunile monetare (ultimele monede de argint au fost cele de 25.000 şi, respectiv, cele de 100.000 de lei, din 1946). însă la noi, a-ceastă măsură a avut şi un caracter politic: noul regim, „muncitoresc” şi „proletar”, descuraja tezaurizarea de aur şi de argint.

Cei care deţineau monede de aur (renumiţii „cocoşei") trebuiau să le predea statului sau riscau ani grei de închisoare. La 26 ianuarie 1952, se întreprinde o reformă monetară şi sunt puse în circulaţie noi monede şi bancnote (1 leu nou = 20 lei vechi). îşi fac loc şi noutăţi de inspiraţie sovietică: piese de 3 bani (1952), de 15 bani (1960), de 3 lei (1963) - valori fără nici o legătură cu tradiţia monetară românească. Monedele şi bancnotele emise în 1966, la începutul „domniei” lui Nicolae Ceauşescu, vor circula până la prăbuşirea regimului comunist, în 1989, şi puţin timp după aceea, tot mai devalorizate.

Vremea leului de plastic

După 1989, bancnotele româneşti nu au marcat, ca aspect, o revenire la tradiţiile anterioare anului 1948, ci, mai degrabă, par a le continua pe cele comuniste. Astfel, ele prezintă pe mai departe busturile sau portretele unor personalităţi culturale (Eminescu, Brâncuşi, Iorga etc), care le-au înlocuit pe cele politice (Vladimirescu, Bălcescu, Cuza). Nu se regăsesc însă simboluri ale latinităţii, ale originii dacoromâne şi ale tradiţiilor ţărăneşti, care figuraseră neîntrerupt pe bancnotele româneşti emise între 1877 şi 1947.


Nici monedele postrevoluţionare nu au legătură cu tradiţiile noastre antebelice, ca aspect şi ca simbolistică. Ele prezintă efigii de voievozi (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Brâncoveanu şi Cuza), deşi niciodată, pe aversul leilor româneşti, nu a figurat alt chip decât cel al suveranului din momentul respectiv (domn sau rege). Revenirea la tradiţie s-a manifestat doar prin reinstituirea monedei de 20 de lei (tradiţionalul „pol” românesc) şi prin renunţarea ia valorile de 15 bani şi de 3 lei, de inspiraţie sovietică. Pentru prima dată, apar şi bancnotele din plastic, mai rezistente decât cele din hârtie.

Leul devine „greu”

După 1990, moneda românească a cunoscut o inflaţie galopantă, redusă treptat după anul 1998. Redresarea economică şi stăvilirea inflaţiei fac posibilă, în 2005, denominarea leului, adică tăierea a patru zerouri, astfel încât 10.000 de lei devin 1 leu nou. Măsura adoptării leului “greu” intră în vigoare la 1 iulie 2005. Leii vechi vor circula în paralel cu cei noi până la sfârşitul anului 2006.


În perspectiva integrării României în structurile Uniunii Europene, renunţarea la leu ca monedă naţională şi trecerea la euro sunt previzibile într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Unele estimări vorbesc despre anul 2016. Să fie acesta sfârşitul leului românesc? Această monedă, de la crearea ei în 1867, a fost nu doar un instrument economic, ci şi un simbol al identităţii naţionale şi al dorinţei de libertate politică şi economică. Să fie deci vorba despre o trecere pentru totdeauna la cosmopolita monedă euro? Aşa s-ar părea. Numai că istoria ne învaţă că nimic nu rămâne definitiv.

Statul ia tot

În ceea ce priveşte sistemul bancar românesc, el a fost complet etatizat încă de la începutul dictaturii comuniste. La 28 noiembrie 1946, în Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a României au fost incluşi şi comunişti, cu menirea de a controla această instituţie, mai conservatoare prin natura ei şi mai puţin dispusă să se coloreze politic “în roşu”.


La 11 august 1948, toate băncile româneşti (cu excepţia BNR şi CEC) sunt dizolvate şi puse în stare de lichidare. Banca Naţională va fi, în acelaşi an, subordonată Ministerului de Finanţe, care se şi instalează, cinci ani mai târziu, în frumosul palat al BNR de pe strada Doamnei. În acest timp, unii dintre foştii înalţi demnitari de altădată ai acestei instituţii sunt închişi pe motive politice şi mor în detenţie. Este şi cazul lui Mihail Manoilescu, arestat între 1944-1946, eliberat, apoi arestat din nou şi mort în anul 1950, în sinistra închisoare de ia Sighetu Marmaţiei. Şi acesta nu este decât un exemplu.

Terra Magazin, ianuarie - aprilie, 2005

sus