Ultimele efigii regale (1914-1947)

În anul care a aruncat Europa în vâltoarea primului război mondial - 1914 - leul românesc era o monedă deosebit de stabilă, iar resursele de aur ale Băncii Naţionale sporiseră neîncetat. Anii războiului, cu cheltuielile lor imense pentru înarmare, cu evacuarea tezaurului BNR la laşi şi apoi în Rusia (de unde nu s-a întors nici până în ziua de azi), şi cu dereglarea economică, au avut efecte dezastruoase asupra monedei noastre naţionale, în 1919, după război, leul românesc se număra printre cele mai slabe monede europene. Tot atunci, statul român a trebuit să rezolve problema coroanelor austro-ungare şi a rublelor ruseşti care mai circulau încă în noile provincii ale Regatului României Mari. Această situaţie a făcut ca moneda românească să nu mai poată reveni niciodată la valoarea şi la prestigiul său antebelic. Către sfârşitul deceniului al lll-lea, leul traversează o criză, încheiată prin stabilizarea sa din februarie 1929.


Chipurile suveranilor care s-au succedat au rămas întipărite pe aversul monedelor. Pe cele de 20 şi de 100 de lei - aur din 1922, efigia regelui Ferdinand, încununat cu frunze de laur, aduce puţin cu cea a împăratului francez Napoleon al III-lea. Chipul de copil al micului rege Mihai, de pe monedele de 5 şi de 20 de lei, din 1930, va fi curând înlocuit cu cel al tatălui său, Carol al II-lea. Efigia regelui Carol al II-lea avea să fie executată, pe leii româneşti dintre 1930 şi 1940, de gravori talentaţi precum Andre Lavrillier, Ion Jalea şi Haralambie Ionescu.

Banca Naţională a României în anii ‘30

Între cele două războaie mondiale, Banca Naţională continuă să reprezinte una dintre instituţiile fundamentale pentru politica monetară a României. Din galeria guvernatorilor BNR, o figură aparte ne reţine atenţia: Mihail Manoilescu. Economist, om politic şi carlist înfocat înainte de 1930, el a avut o carieră plină de sincope. Inteligent, rafinat, dar oportunist, Manoilescu a lăsat posterităţii câteva interesante scrieri de teorie economică şi două volume de Memorii.



Deşi s-a găsit în fruntea Băncii Naţionale doar pentru o scurtă perioadă de timp (iulie-noiembrie 1931), Manoilescu a făcut senzaţie, în special prin felul în care a părăsit instituţia. El a fost demis din cauza refuzului său de a salva de la faliment Banca Marmorosh-Blank. Aceasta era condusă de finanţistul evreu Aristide Blank, un apropiat al regelui Carol al II-lea, asupra căruia exercita, se pare, o inexplicabilă influenţă. Evocând epoca în care a fost guvernator, Mihail Manoilescu notează nostalgic: „Nu ar crede cineva că temperamentul meu s-a putut acomoda atât de bine cu genul de activitate de la Banca Naţională. Şi cu toate acestea, între atâtea demnităţi pe care le-am avut, nici una nu mi-a plăcut mai mult decât aceea de guvernator. De la cadrul elegant şi somptuos al birourilor şi al sălilor - in care nu năvălea, ca în ministere, ceata vulgară a solicitanţilor politici de joasă calitate - totul dădea demnităţii de guvernator un stil calm şi aristocratic. Pe deasupra, problemele care se puneau la acea vreme cereau multă ingeniozitate şi imaginaţie şi excitau pe un om pasionat de jocul cifrelor”.

Câţiva ani mai târziu, sediul BNR avea să cunoască o extindere: în 1937, se pune piatra de temelie pentru aripa nouă a clădirii de pe strada Doamnei. Aceasta va fi construită între anii 1940 şi 1942, în stil neoclasic, sub conducerea inginerilor Ion Davidescu şi Radu Dudescu.

„Cap sau pajură?”

Căderea regimului carlist, în septembrie 1940, a adus cu sine retragerea şi topirea monedelor purtând chipul fostului rege. Este interesant cum succesiunea evenimentelor politice interne se reflectă pe monedele româneşti din epocă. Piesa de 250 de lei, din argint, primeşte, pe revers, o discretă grilă legionară şi inscripţia „Totul pentru ţară” pe muchie. Înlăturarea Gărzii de Fier de la putere, în ianuarie 1941, a dus la topirea imediată a acestor monede, care practic nu fuseseră puse încă în circulaţie.

Penuria de metal (în special nichel şi cupru), destinat fabricării armamentului, are repercusiuni şi asupra baterii de monedă. între anii 1941-1944, sunt emise monede din zinc, de 2, 5 şi 20 de lei, şi din fier placat cu nichel, de 100 de lei. Totuşi, situaţia Băncii Naţionale este înfloritoare. Petrolul şi grânele livrate de români Germaniei erau plătite în aur şi aşa se face că rezervele de metal preţios ale BNR au crescut considerabil în anii războiului, de la 13,5 la 24,5 vagoane - aur.

Bancnotele de 500, 1000, 2000 şi de 5000 de lei din această perioadă sunt elegante, decorate cu alegorii cu subiect agrar-pastoral, continuându-le pe cele dinainte de 1940. Elementul de siguranţă constă de obicei într-un filigran cu efigia împăratului Traian.

Pe vremea când toţi românii erau milionari


Anii 1945-1947, care coincid cu instaurarea treptată a puterii comuniste în România, reprezintă o perioadă de in-1 flaţie accelerată. Apar monede cu valori de 2.000, 10.000 şi chiar de 100.000 de lei şi bancnote de un milion şi de cinci milioane de lei. Deşi valoarea lor nominală creştea, puterea de cumpărare a acestor bani scădea vertiginos. Generalul Constantin Sănătescu, fost prim-ministru, nota în jurnalul său: „1 mai 1947. Banca Naţională a emis bancnote de un milion şi guvernul tot nu crede că suntem în inflaţie. Aghiotantul meu mi-a adus solda pe aprilie, adică şapte bancnote de câte un milion, ceea ce reprezintă, la preţurile pieţei, costul unei săptămâni de existenţă”.

Noile bancnote, puse în circulaţie după stabilizare, poartă amprenta ideologiei comuniste, devenită oficială, şi prezintă inovaţii de inspiraţie sovietică. De pildă, pe hârtia de 1000 de iei, apare bustul lui Tudor Vladimirescu, menit să sugereze ideea de putere populară şi de revoluţie. Pe bancnota de 100 de lei nu figurează nici un simbol monarhic. Poate de aceea, această bancnotă va circula până în 1952.
Stilului alegoric şi bucolic al personajelor din lumea satelor, înfăţişate tradiţional pe bancnotele româneşti, îi ia locul unul „realist-so-cialist”, cu ţărani şi cu muncitori vânjoşi şi voluntari.

Monedele metalice bătute după 15 august 1947 (valori de 50 de bani, 1, 2 şi 5 lei), sunt ceva mai conservatoare şi mai sobre decât bancnotele. Moneda din aluminiu, de 5 lei, este ultima care poartă efigia Majestăţii Sale Regele Mihai. În 1948, va fi printre primele monede retrase din circulaţie şi topite.

Intrarea României în război de partea Axei şi trecerea Prutului pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord sunt ilustrate, numismatic, pe reversul piesei de 500 de lei, din argint, din 1941. în centru este înfăţişat Voievodul Ştefan cel Mare într-o atitudine pioasă, imagine înconjurată de inscripţia: „Moldova lui Ştefan în veci a României”. Aversul monedei poartă efigia Regelui Mihai, realizată de Ioana Bassarab într-o manieră modernă, deosebit de reuşită.



Stabilizarea monetară din 15 august 1947 a pus capăt acestei situaţii. Măsura a avut şi un pronunţat caracter politic, „anti-burghez”, deoarece fiecare cetăţean a putut schimba în lei noi (1 leu nou = 20.000 de lei vechi) doar o sumă limitată. Pe străzile oraşelor, se puteau vedea scene desprinse parcă dintr-o piesă de teatru avangardist: saci plini cu bancnote erau aruncaţi pur şi simplu la gunoi. Generalul Sănătescu consemna momentul în jurnalul său: „Un alt eveniment a fost stabilizarea făcută de guvern - în condiţii cu totul surprinzătoare. Nu a fost o stabilizare, ci o confiscare de averi, căci s-a dat dreptul de a schimba numai o sumă infim de mică, care abia îţi ajunge să trăieşti câteva zile. Au fost ruinaţi complet negustorii şi ţăranii, care aveau sume mari de bani; însă, neputând să le schimbe, şi-au văzut munca irosită. Schimbul s-a făcut la un leu stabilizat pentru 20.000 de lei vechi, iar suma cea mai mare admisă la schimb a fost de cinci milioane. Cum eram în inflaţie, fiecare deţinea zeci, sute şi chiar miliarde de lei”.

Daniel Focsa, Terra Magazin, ianuarie - aprilie 2005

sus