De la Koson la Romanat

De la frumoasele monede greceşti şi romane - pe argintul cărora se răsfăţau chipuri de zei sau de zeiţe - până la bancnotele de plastic care ne foşnesc astăzi prin buzunare, s-a parcurs un drum foarte lung. Leul românesc, deja bătrân - are aproape 140 de ani - a fost precedat de monede dintre cele mai diverse. De-a lungul istoriei, bani din aur, din argint sau din bronz, veniţi din cele patru zări, au circulat pe teritoriul Principatelor, influenţând economia, dar si viata de toate zilele a românilor.


Urmele antichităţii

Povestea banilor folosiţi de strămoşii noştri începe în Antichitate. Chiar înainte de apariţia monedei, rolul acesteia era îndeplinit de vârfuri de săgeţi, utilizate spre sfârşitul epocii bronzului pentru schimburile comerciale.
Cea mai veche emisiune de monede cunoscută pe teritoriul României a fost pusă în circulaţie prin anul 480 Î.Hr. Este vorba despre frumoasa drahmă de argint, emisă de Cetatea Histria, reprezentând un vultur cu un delfin în gheare - stema respectivului polis. Şi celelalte oraşe pontice greceşti - To-mis, Callatis, Dionysopolis - au bătut monede. Callatisul, de exemplu, a pus în circulaţie, în secolul al III-lea Î.Hr., stateri de aur şi tetradrahme de argint. Geto-dacii foloseau bani macedoneni, emişi de Fi-lip al II-lea, de Alexandru Macedon şi de Lysi-mach, pentru ca, mai târziu, să înceapă să emită monede proprii. în secolul I Î.Hr. se bat vestiţii kosoni de aur. în toată această perioadă, în Dacia au pătruns şi monedele romane, în special denarul republican, iar după cucerirea romană, moneda oficială a dacilor a devenit denarul imperial de argint. Daco-romanii continuă să folosească monedele Imperiului Roman şi după retragerea aureliană din anul 271. Mai târziu, monedele bizantine sunt adoptate în spaţiul românesc, circulând secole de-a rândul.

Primele monede româneşti

După întemeierea celor două Ţări Române în secolul al XIV-lea, domnitorii acestora emit monede cu însemne heraldice şi cu simboluri ale suveranităţii lor. în Ţara Românească, primele monede (ducaţi şi dinari de argint şi bani - moneda divizionară) sunt bătute de Vladislav Vlaicu, având pe ele stema ţării, acvila cruciată. Câţiva ani mai târziu, Petru Muşat, domnul Moldovei, face acelaşi lucru, punând în circulaţie groşi de argint.
Până în secolul al XV-lea, voievozii din ambele principate au continuat să bată fără întrerupere monede. Mircea cel Bătrân a emis, în 1413, un privilegiu prin care se permitea plata dărilor în patru feluri de monede: ducaţi, fertuni, bani şi perperi. Pe unele monede emise de acest domn apare efigia Mântuitorului Iisus Hristos, având ca model, probabil, monedele bizantine, bulgăreşti şi sârbeşti, care circulau în epoca respectivă.



În secolele următoare, monetăriile din Moldova şi din Ţara Românească au funcţionat cu mari întreruperi.
Despot Vodă a bătut, între 1561-1563, monede frumos lucrate. Legenda spune că metalul destinat acestor bani a fost obţinut din topirea candelelor şi a clopotelor din biserici. Demne de amintit sunt şi monedele de aramă bătute, între 1572 şi 1574, de Ion Vodă cel Cumplit, având pe avers efigia voievodului, iar pe revers, capul de zimbru, stema Moldovei. Mai târziu, în secolul al XVII-lea, domnitorul Istrate Dabija bate monedă la Suceava, în „bănăria" care exista acolo. în Ţara Românească, monetăria se numea „hereghie".
Şi în Transilvania s-au emis monede, în special ducaţi de aur şi taleri, precum şi moneda divizionară de aramă.
De-a lungul timpului, în Ţările Române au circulat şi o mulţime de monede străine, dintre care mai importante sunt talerii turceşti, ruseşti sau „nemţeşti", galbenii ungureşti, austrieci sau „tătăreşti", zloţii ungureşti şi turceşti, carboavele ruseşti, zechinii (ţechinii) veneţieni etc. Unele monede aveau nume interesante: şilingii suedezi erau numiţi „şalăi", iar o monedă turcească se numea „megidia". în veacul al XVIII-lea, în Principate circulau peste 100 de tipuri de monede străine.

Apariţia „leului"

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, dintre toate felurile de taleri de argint (monede de dimensiuni mari, cântărind peste 25 de grame) care au pătruns şi au circulat în Principatele Române, unul singur a cunoscut un destin cu totul special.
Este vorba despre talerul - olandez „towenthaler", numit de români „leu" pentru ca pe reversul său apărea figura unui teu rampant (ridicat în două labe). Această monedă a circulat până pe la 1750 şi a intrat atât de bine în conştiinţa colectivă a românilor, încât a devenit o monedă de referinţă. Chiar şi după dispariţia leului din circulaţie, preţurile au continuat să fie calculate în această monedă până la 1867, când aveau să fie bătuţi primii iei româneşti.

Monedele care aveau să-l coste capul pe Brâncoveanu

Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu bate, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur şi din argint. Ele purtau pe avers efigia domnitorului cu numele său latinizat - Constantinus Bassaraba de Brankowan - şi erau practic nişte medalii, nefiind destinate circulaţiei efective. Turcii au fost extrem de iritaţi de acest gest, care avea să constituie, puţin timp mai târziu, unul dintre capetele de acuzare împotriva domnitorului român. Ei au afirmat totuşi că nu faptul de a fi bătut monedă i-a deranjat, ci existenţa efigiei domneşti, care l-ar fi jignit pe sultan. Acesta, în conformitate cu religia musulmană, nu-şi putea pune chipul pe bani. între 1771-1774, în Moldova şi în Muntenia au circulat monede de bronz pe care figurau stemele celor două principate, alăturate sub o singură coroană princiară. Ele fuseseră bătute şi puse în circulaţie de ruşi, la iniţiativa împărătesei Ecaterina cea Mare.

Pe vremea când românii aveau sfânţi
Regulamentele Organice, adoptate în timpul ocupaţiei ruse în cele două Principate (1829-1834), au încercat să rezolve şi problema monetară.
S-a stabilit ca monedele de circulaţie în Ţările Române să fie galbenul austriac (din aur) şi sfanţul de argint. Acesta din urmă (în germană i se spunea „zwanziger") a rămas în amintirea noastră doar în expresia „nu mai am nici un sfanţ!". El valora 20 de creiţari („kreutzer"). în ciuda acestor reforme, celelalte monede au continuat să circule nestingherite, iar preţurile să fie socotite în... lei! Turcii şi ruşii se opuneau ca Ţările Române să aibă monedă proprii. Mihail Sturdza şi Barbu Ştirbei au dorit să bată moneda, dar intenţia lor nu a putut fi materializată.

Circulaţia haotică a monedelor străine şi frumoasa ficţiune a leului sunt zugrăvite savuros de economistul francez Thibault Lefebure, călător prin Ţara Românească în anii 1853 şi 1855. El scria: „In timpul cât am stat în Valahia nu am putut găsi, cu toate cercetările făcute, nici un leu în circulaţie si n-am văzut o para decât o singură dată. Zarafii păstrează leii şi paralele în vitrinele lor, mai mult ca pe nişte curiozităţi decât pentru schimb. Dar cu ajutorul acestei monede fictive, bancherii din Valahia s-au pus fa adăpost, şi pe ei şi pe populaţia din Principate, de operaţiunile dezastruoase pe care le face guvernul turc asupra monedelor. Interesul i-a făcut pe aceşti argintari şireţi să realizeze unul dintre dezideratele anumitor economişti. Din nefericire, ei exploatează acest procedeu în profitul lor cu o lăcomie atât de mare, încât l-au făcut să devină o calamitate publică".


Cuza şi monedele care nu au circulat niciodată

Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „români". Un român ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi", ca monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat", după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat. La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi", care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia „Alecsandru Ioan I". Însă ele nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.


Daniel Focsa, Terra Magazin, ianuarie - aprilie, 2005

sus