Dupa razboi, cand au fost refacute hartile, lumea noua ce a rezultat era in mare parte nedrept alcatuita. Prea multe limite i-au fost impuse omenirii: sociale, politice, economice, morale. Unele prin tratate, altele prin linii trase apasat cu creionul rosu de-a lungul si de-a latul planiglobului. Iata de ce, adeseori, pe tabla de sah a istoriei, intr-o parte sau alta a planetei, prin miscari violente sau pasnice, piesele au fost imprastiate, apoi reasezate; iar jocul, reluat cu noi deschideri, a marcat decisiv vietile a milioane sau sute de milioane de oameni. Astfel de deschideri, la care am fost martor ca jurnalist, in Polonia, Grecia, China, Coreea de Nord, Iran, Ungaria, Rusia, Georgia, Serbia, Croatia, Suedia, Germania, Italia, Franta, Japonia si, desigur, in Romania, fac subiectul serialului de fata.









In zorii capitalismului romanesc, in vremuri de speranta, a fost semnat cerificatul de nastere al leului. Era in 1867, primavara. Primea astfel raspuns nevoia unei legaturi puternice intre bani, munca si aspiratia de propasire a Romaniei noi, moderne.

.... Stramosii nostri, vreme indelungata, n-au avut moneda nationala. Si, pana in veacul al XIX-lea, nici nu si-au dorit-o.

Unificarea triburilor geto-dacice, sub Burebista, pusese in evidenta un paradox economic. Dezvoltarea societatii, pe multiple planuri, a dus la scoaterea treptata din circulatie a monedelor locale. Piata banilor a fost ocupata de denari romani si de drahme grecesti. Cei mai cautati fiind banii de aur.

Erau asadar preferati banii straini tari. Fiindca erau universali: circulau pe toate pietele lumii. Veac dupa veac, goana dupa banii tari s-a intensificat. Si chiar daca, fie Mircea cel Batran, Vlad Tepes ori Mihai Viteazul, iar mai tarziu Brancoveanu in Tara Romaneasca, fie Stefan cel Mare in Moldova au batut moneda, in Tarile Romane au circulat si s-au aglomerat monede straine, cu deosebire turcesti, austriece, olandeze, rusesti, franceze, germane. Batute in aur, in argint sau in metale comune. Ele dominau circulatia baneasca.

La 1830, cand a capatat viata Regulamentul Organic, Tarile Romane aveau deja o moneda proprie: leul. Moneda etalon din acea vreme (ducatul olandez din aur) era cotata in lei. Ea valora 31 de lei si 20 de parale.

Dar leul era doar o moneda de calcul. O fictiune. Atat. La care erau raportate monedele straine, in incercarea de-a i se pune capat haosului. Un deputat al vremii, la tribuna Parlamentului, intreba intrigat: Ce este acel leu? Cine a vazut moneda de un leu? Si tot el raspundea ca leul nu exista in realitate, ca e doar o moneda fictiva. Victor Slavescu a numit-o "leul vechiu". O cantitate imaginara. O idee si atat, fara forma fizica. Desi valoarea leului era stabilita in raport cu monedele straine de aur si argint, nu putea fi folosit la plati. Tranzactiile se faceau in aur. Cand nu se recurgea la troc. Pe masura ce activitatile economice si financiare se intensificau, in conditiile istorice noi, leul vechi a inceput sa dispara din tranzactii.

Haosul monetar facuse casa cu istoria Tarilor Romane de-a lungul mai multor secole. Populatia o ducea greu. Foarte greu. Fluctuatiile exagerat de mari ale cursurilor monedelor straine influentau direct cresterea costului vietii. Totodata, ingradeau dezvoltarea economica.

Nici dupa Unirea din 1859, in conditii economice noi, haosul nu a putut fi atenuat. Dimpotriva, s-a agravat. In cele doua Principate fusesera practicate cursuri diferite ale monedelor in circulatie. Asa ca incercarile guvernului roman de a mentine un curs stabil al leului de calcul, in raport cu o grupa de monede europene, s-au lovit de mari obstacole. Si nici nu putea fi altfel atat timp cat nu exista un sistem monetar unitar.

O moneda reala - nu una ideala - era o urgenta. Iata de ce, dupa Unirea Principatelor Romane, intre problemele de stat cele mai importante s-a numarat si chestiunea monetara. Cuza si-a trecut-o in propria agenda. In mai 1860, gandind ca refoma banilor nu mai putea intarzia, a incheiat cu Monetaria Franceza un contract in vederea baterii unei monede romanesti. Cum insa nu avea finantare interna, a negociat un credit pe piata franceza, care insa a cazut. Parlamentul Romaniei a refuzat sa accepte imprumutul.

A cazut si proiectul unei monede nationale. Pentru un timp. Au ramas, de la Alexandru Ioan Cuza, doar probele monedei proiectate sa fie batute la Paris, in 1860.

A doua incercare a lui Cuza s-a soldat tot cu un esec. Ne-au ramas insa probele unei alte monede, ce ar fi urmat sa intre in circulatie in anul reformelor din 1864.

Cuza n-a reusit sa dea tarii moneda de care avea nevoie. Fiindca tara nu avea bani sa infaptuiasca o lucrare de anvergura unui sistem monetar. In general, atunci, Romania intampina mari dificultati in acumularea de capital.

Dar dezordinea monetara s-a accentuat. Circulatia baneasca dupa Unire insemna, de fapt, miscarea unei multimi amestecte de monede straine. De calitati diferite si de forme diferite.

Circulau, in paralel, bani reali si bani fictivi, de calcul. Bani cu variatie foarte mare - de la o zi la alta, de la o localitate la alta - a puterii lor de cumparare si a cursurilor de schimb. Dezordinea monetara era resimtita de romani si era resimtita de strainii care ne vizitau tara. In plus, parca pentru a accentua dezordinea, circulau multe monede false.

Adrian Vasilescu, Averea, 3 august 2005

sus